Motto: „Timpul acesta m-a stricat cu toată lumea, sunt un om urât şi temut,
fără nici un folos…, unul din oamenii cei mai urâţi din România…
Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”
(1882 – Mihai Eminescu către Veronica Micle)
Multe variante au fost emise în legătură cu boala şi moartea poetului nostru naţional, Mihai Eminescu, multe denigrări menite să ştirbească din aura poetului „nepereche” au circulat atât în timpul vieţii acestuia, cât și postmortem, numai adevărul a fost ţinut secret vreme îndelungată.
Poetul şi jurnalistul care a vibrat la suferinţele semenilor, poetul şi jurnalistul care a purtat în sufletul său durerea românilor din toate timpurile şi din toate ţările româneşti, aşa cum n-a mai purtat-o nimeni, devenise incomod în epocă, mai cu seamă prin articolele publicate în ziarul „Timpul”.
Prima Constituţie modernă din 1866, în loc să fi consfinţit dreptul la cetăţenie română pentru evrei, i-a transformat în apatrizi prin articolul 7.
Iniţial, Ion Brătianu, a promis cetăţenie română pentru evrei, dar sub presiunea unor tulburări de stradă antisemite şi a protestelor din parlament, s-a introdus aliniatul 2 la articolul 7 din Constituţie care preciza: „Numai străinii de rituri creştine pot dobândi împământenirea” creându-se şi oficializându-se în felul acesta problema evreiască”
Esenţa concepţiei lui Eminescu despre evrei fusese exprimată de poet în 7 iulie 1879 în ziarul „Timpul”: „Nu există români izraeliţi, pentru că nu există izraeliţi care în familie să vorbească româna, nu există izraeliţi care să intre în relaţii de căsătorie cu românii,…evreul e evreu, se simte evreu şi până acum nici n-a voit să fie altceva decât evreu”. Realitatea aceasta era valabilă în vremea lui Eminescu, apoi în secolul al XX-lea, lucrurile s-au mai schimbat.
Totuşi Eminescu nu i-a considerat rasă inferioară, dat n-a pierdut nici un prilej să idealizeze ţăranul român punând permanent în comparaţie meseria de comerciant, practicată prin excelenţă de evrei, pe care o considera o meserie parazitară, neproductivă şi, pe cea productivă practicată de ţăranul român.
În articolele publicate în ziarul „Timpul”, poetul nostru naţional s-a declarat direct în „Chestiunea izraelită” sau „Chestiunea evreiască” împotriva tuturor încercărilor venite din partea evreilor de a bloca sau condiţiona recunoaşterea independenţei României. Este limpede că pentru atitudinea sa a fost ucis.
Unii susţin că medicul evreu Fr. Iszak se face vinovat de moartea poetului, alţii susţin că o conspiraţie masonică l-a sacrificat pe marele poet.
Existau destui oameni politici masoni, care reprezentau interesele evreilor, chiar oameni politici conservatori în numele cărora vorbea gazetarul Eminescu, precum Petre P. Carp şi Titu Maiorescu, care au făcut să se audă în plenul Parlamentului Român exprimări dure: „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!...”
Personalităţi asemenea lui Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Alexandru Şuţu, Theodor Rossetti şi alţi junimişti masoni se vor ocupa de lichidarea lui Eminescu. Conflictul de opinii între Mihai Eminescu şi Petre P. Carp a izbucnit în momentul în care s-a propus în parlament modificare a articolului 7 din Constituţie, aşa-zisa „Chestiune izraelită” împotriva căreia s-a declarat Eminescu, de fapt poetul s-a opus „împământenirii” evreilor care invadaseră ţara, în timp ce Petre P. Carp milita pentru modificarea Constituţiei în sensul dorit de evreii din România şi în sensul dorit de Alianţa Izraelită.
S-a promovat ideea că Mihai Eminescu este protejatul lui Titu Maiorescu, însă în realitate Maiorescu îi era duşman de moarte poetului şi gazetarului şi pentru că acesta, în ziarul „Timpul”, a dezvăluit şi combătut „Afacerea Warszawsky”. Omul de afaceri A. M. Warszawsky , bancher rus, evreu de origine, prin mită, a corupt guvernanţii şi a obţinut astfel...
fără nici un folos…, unul din oamenii cei mai urâţi din România…
Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”
(1882 – Mihai Eminescu către Veronica Micle)
Multe variante au fost emise în legătură cu boala şi moartea poetului nostru naţional, Mihai Eminescu, multe denigrări menite să ştirbească din aura poetului „nepereche” au circulat atât în timpul vieţii acestuia, cât și postmortem, numai adevărul a fost ţinut secret vreme îndelungată.
Poetul şi jurnalistul care a vibrat la suferinţele semenilor, poetul şi jurnalistul care a purtat în sufletul său durerea românilor din toate timpurile şi din toate ţările româneşti, aşa cum n-a mai purtat-o nimeni, devenise incomod în epocă, mai cu seamă prin articolele publicate în ziarul „Timpul”.
Prima Constituţie modernă din 1866, în loc să fi consfinţit dreptul la cetăţenie română pentru evrei, i-a transformat în apatrizi prin articolul 7.
Iniţial, Ion Brătianu, a promis cetăţenie română pentru evrei, dar sub presiunea unor tulburări de stradă antisemite şi a protestelor din parlament, s-a introdus aliniatul 2 la articolul 7 din Constituţie care preciza: „Numai străinii de rituri creştine pot dobândi împământenirea” creându-se şi oficializându-se în felul acesta problema evreiască”
Esenţa concepţiei lui Eminescu despre evrei fusese exprimată de poet în 7 iulie 1879 în ziarul „Timpul”: „Nu există români izraeliţi, pentru că nu există izraeliţi care în familie să vorbească româna, nu există izraeliţi care să intre în relaţii de căsătorie cu românii,…evreul e evreu, se simte evreu şi până acum nici n-a voit să fie altceva decât evreu”. Realitatea aceasta era valabilă în vremea lui Eminescu, apoi în secolul al XX-lea, lucrurile s-au mai schimbat.
Totuşi Eminescu nu i-a considerat rasă inferioară, dat n-a pierdut nici un prilej să idealizeze ţăranul român punând permanent în comparaţie meseria de comerciant, practicată prin excelenţă de evrei, pe care o considera o meserie parazitară, neproductivă şi, pe cea productivă practicată de ţăranul român.
În articolele publicate în ziarul „Timpul”, poetul nostru naţional s-a declarat direct în „Chestiunea izraelită” sau „Chestiunea evreiască” împotriva tuturor încercărilor venite din partea evreilor de a bloca sau condiţiona recunoaşterea independenţei României. Este limpede că pentru atitudinea sa a fost ucis.
Unii susţin că medicul evreu Fr. Iszak se face vinovat de moartea poetului, alţii susţin că o conspiraţie masonică l-a sacrificat pe marele poet.
Existau destui oameni politici masoni, care reprezentau interesele evreilor, chiar oameni politici conservatori în numele cărora vorbea gazetarul Eminescu, precum Petre P. Carp şi Titu Maiorescu, care au făcut să se audă în plenul Parlamentului Român exprimări dure: „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!...”
Personalităţi asemenea lui Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Alexandru Şuţu, Theodor Rossetti şi alţi junimişti masoni se vor ocupa de lichidarea lui Eminescu. Conflictul de opinii între Mihai Eminescu şi Petre P. Carp a izbucnit în momentul în care s-a propus în parlament modificare a articolului 7 din Constituţie, aşa-zisa „Chestiune izraelită” împotriva căreia s-a declarat Eminescu, de fapt poetul s-a opus „împământenirii” evreilor care invadaseră ţara, în timp ce Petre P. Carp milita pentru modificarea Constituţiei în sensul dorit de evreii din România şi în sensul dorit de Alianţa Izraelită.
S-a promovat ideea că Mihai Eminescu este protejatul lui Titu Maiorescu, însă în realitate Maiorescu îi era duşman de moarte poetului şi gazetarului şi pentru că acesta, în ziarul „Timpul”, a dezvăluit şi combătut „Afacerea Warszawsky”. Omul de afaceri A. M. Warszawsky , bancher rus, evreu de origine, prin mită, a corupt guvernanţii şi a obţinut astfel...
